Ma uit la tragedia polonezilor, la cum se repeta istoria unui popor chinuit de vreme, mototolit, terfelit si disparut/impartit de 3 ori in istorie. Raspunsul se afla undeva in negura vremilor, cand la sfarsitul primului razboi mondial, polonezii au luat prizonieri hoardele raspandind debandada si nasterea imperiului sovietic. Stalin, Woland, s-a gandit la razbunare, imediat dupa opera de arta Ribbentrop Molotov. Si a dus gluma mai departe, eliberand crema armatei poloneze nu de franghii cum acestia facusera, in perioada apropiata tratatului de la Versaillles, ci prin trimiterea unui glont in ceafa, un genocid metodic. Gradul de rafinament al rusilor nu a fost niciodata egalat de Hitler, fata germana a Wolandului. Executiile se petreceau intim, nu in masa.
Ma uit la tinuta oamenilor de rand care si-au primit mortii, inalta, dreapta, neincovoiata, cu privirea inainte, neschimonosita, fara tanguieli, bocete, vaiete si alte suferinte exteriorizat "latine". Suferinta lor, spre deosebire de alte popoare este una interioara, veritabila si neexteriorizata. Lacrimile lor sunt Biserica lor, catolici ferventi, dar increzatori in ei insisi. Desigur intrebarea este daca Dumnezeu exista ca entitate supranaturala. Fara a intra in dezbateri teologice, raspunsul din punctul meu de vedere este ca nu, insa suma tuturor bisericilor din sufletele polonezilor reprezinta ideea de bine si sinonimul LUI.
Nu-mi doresc decat ca noi sa fim mai mult polonezi si mai putin romani.
