joi, 18 martie 2010

Scurt tratat de INJUSTITIE

Nu am nici o treaba cu sistemul juridic din Romania. Nu vreau sa fac parte din el, nu ma recunosc in el, nu e nici o mirare ca Romania e  numarul UNU la cauzele instrumentate de CEDO si este in topul tarilor cu cele mai multe condamnari si incalcari  ale  unei banale reglementari denumita conventia europeana a drepturilor omului. Care conventie, a cui?, de ce scriu mic? cand ar trebui sa scriu cu majuscule? Hmm...
La fel nu am nici o treaba cu medicii, nu ma reprezinta si nici cu preotii, o casta chinuita de vreme sa-si pastreze onoarea. Toate astea trei profesii sunt unite de o linie comuna. Nu vrei sa ai de-a face cu ele o viata intreaga si la un moment dai peste ele, te sufoca, nu mai scapi, te terorizeaza, te fac mic si in cele mai multe cazuri si disperat, vinovat cu sau fara vina, bolnav si uneori, in cazuri fericite, te ajuta sa inchizi ochii. De tot...

Cei mai simpatici imi sunt popii. De regula de astia dai cand stai drept, cand ti se rupe rau de tot, dar atat de rau ca nici nu mai stii de tine,  cu picioarele inainte, in locuinta cu 4 scanduri,  pe scut, ca efect si sau numai  al alorlalte profesii de mai sus sau cand bate diaconul in prag de post, sarbatoare etcetera, la fiecare locuinta, sa sfinteasca nu stiu ce. Nu stiu si n-am sa inteleg de ce nu merg intai la medici, judecatori, procurori si alte instrumente de tortura care cauta DREPTATEA in romania. Dumnezeu mi-e martor ca ar avea ce sfinti.

Romania 2010 martie: Un anume x, om tepuit de vreo cateva miliarde,  ma suna disperat ca a auzit  ca are nu stiu ce proces la judecatoria y la care nu a primit citatie. De regula nu cred ce spun oamenii, asa ca verific in evidenta electronica oficiala a instantelor romanesti, recte pe site-ul asta: http://portal.just.ro/ . Rezulta rapid ca omul are dreptate, exista un proces in care nu apare nici numele partilor, nici nimic altceva, ci doar o sumara descriere "cerere suspendare provizorie executare " si atat. De pe aceeasi evidenta oficiala a statului roman rezulta ca termenul de judecata este stabilit la ora 14, in camera de consiliu, la presedintele instantei y. Bun, deci este cel mai bun judecator din acea instanta si "seful" acestora. Ma linistesc. La ora 13,57 punct, GMT+2, sunt la usa presedintelui instantei, care era larg deschisa, cu imputerniciri si alte hartii, carate dupa mine, in graba de a lamuri problemele si a cauta dreptatea, macar sa stiu pentru ce, cu cine si de ce suntem in proces, fara sa fim anuntati. Ma intampina voioasa grefiera presedintelui: Da ce faaaci!? Semn bun zic, salut scurt  si intreb unde va avea loc judecata. Care judecata? Pai ora 14, cum scrie pe site, camera de consiliu. AAA, zice pai deja s-a pronuntat! Cum? Cum sa se pronunte? Este 13,58! Nu auzi, dand din umeri a lehamite, TU chiar nu auzi?

Acum multi ani, cand eram un copil mai necopt decat acum, l-am intrebat cu o curiozitate frageda pe un amic de-al meu, Dumnezeu sa-l ierte si sa aiba carari pline de verdeata acolo, ce simte cand pronunta o hotarare, judecator fiind. Si-a dat mana prin par, cu fata tanara si plina de viata, inrosindu-se instantaneu, ca la o mare, rusinoasa si pudica? dezvaluire: " Ma simt Dumnezeu!" A venit randul meu sa simt nu fiorii orgasmatici ai amicului, ci mii si mii de ace,ascutite, nemiloase, strabatindu-mi corpul si o frica inexplicabila cuprinzandu-ma pe de-a ntregul. Am gandit fara sa vreau, daca ajung in viata asta sa fiu judecat de el?

 Ironia sortii a facut ca el sa fie judecat de EL. Dar pana atunci, el a judecat... Dumnezeu sa-l odihneasca.

marți, 2 martie 2010

O poveste, doua suflete,3 oameni

             Ieri am avut o zi proasta, teribil de proasta. M-am apucat sa invat dupa ce-am venit de la birou, evident fac treaba asta de 2 ori pe an si cu rezultate zero. Mi-e sila sa citesc carti de specialitate, valorizez prea mult practica, ceea ce nu e neaparat rau, dar nici bine nu e.
                  
            Pe undeva, poate si coincidenta,  desi nu ma regasesc,      parca-s personajul lui Martin Page, care isi doreste cu ardoare sa fie PROST. Eu imi doresc cu ardoare sa invat si nu fac nimic in sensul asta. De aici rezulta marea deosebire fata de carte, acolo dorintele erau altele: sa fii alcoolic notoriu, dar primul dintre ei! si recunoscut ca atare, treaba care mie imi pare suspicios de grea in stupizenia ei, sa te sinucizi cu stil si alte avioane. La capitolul invatat in mod clar sunt primul, dar invers, la neinvatat. Si cum dormeam cu cartea in mana, la un moment dat, simt ca se insufleteste deodata, filele zboara, o claie de par alb negru pare sa se contopeasca cu biata carte, intr-o invalmaseala nefireasca. Tind sa apuc flocosul de plete, dar cum ranjea inocent la mine cu o bucata de hartie in coltul gurii, ma pufneste rasul. Uite asa te invata un suflet cum se invata. Recunosc nu am citit niciodata cu dintii si nici lectura cu maselele pana acum nu am facut. Poate fi un inceput de scuza, oricand se gasesc scuze, din pacate. Mi-a trecut prin bostan o clipa sa ma apuc de mestecat cartea inerta, dar la o scurta examinare mucavaua prezenta niste stantari simetrice pe ambele fete, asa ca am renuntat " la invatat".
              Recunosc, in viata sunt multe lucruri pe care le trecem cu vederea si pe care ar trebui sa le valorizam chiar daca ni se par marunte, nu stapanim nici adevarul absolut si nici tehnica descoperirii lui. Asa ca ciocu mic si joc de glezne...

             Ceahlaul, un munte drag mie, e vesnic prilej de trante mai mult sau mai putin usturatoare. Acum doi ani, intr-o duminica insorita de toamna, neinvatatul invatat cu muntele, aparent, si doi foarte buni prieteni, la primul traseu al lor, impreuna cu ghemul alb negru, ne luam la cearta cu Maria Sa. Aleg traseul cel mai scurt, fara abaterile vesnice si ne scurgem prin falia Lutu Rosu. Merg aievea prin locurile atat de mult umblate, cotloanele, pajistile si locurile secrete cu flori de gheata si trecem pe La Table, Polita Cu Crini, ca la vechi prieteni, Piatra cu Apa, unde executam scurt putina escalada asistata la liber, salutam Turnul Rachitis si in mai putin de 3 ore suntem pe platou. Dochia ne saluta si noi pe ea, insa era galagioasa, foarte galagioasa. Propun retragerea sub Toaca, unde intindem foile de cort si adormim pe iarba uda. Noaptea se grabea, iar vantul de vest, chema Luna ce trona deja din timpul zilei deasupra Ocolasului Mare ca un ochi magic si Soarele invinetise de atata truda. Le-am promis totusi liniste alor mei ca pe varf vom urca cand nu va fi nimeni. Dar era ca pe bulevard, lume pestrita: parinti cu copii in slapi si cu  pungi de plastic in care-si carau boarfele si care habar n-aveau traseele, posesori de gratar si creme de la creme, un individ cu  camasa inflorata a la Miami Beach, descheiata, sa i se vada generosul par pe piept, ochelari de soare de la benzinarie, pantaloni scurti, tenisi in picioare si o geanta de laptop pe care o trantea cu zgomot de pamant si scotea tacticos acerul sa vada daca prinde Radio Erevan wireless. Trezindu-ma pe bulevard, mi-era frig de frigul lor si strangeam foita windstopper sa ma protejeze de ceva...nu stiu de ce. Un vis urat imi povestea de o actiune a salvamontului...
             Si era el, acolo langa noi, un petec de par alb crem, cu doi ochi ca margelele si un botic mare si negru. Vesnicul catel de pripas, gandesc repede. Din tot bulevardul uman de pe platou tocmai pe noi ne gasise! Blasfemie, de unde ai aparut? Dar nu ne lasa si pace. Il hranesc repede, gandind ca e un supravietuitor si oportunist pe deasupra - gandeam repede, rece si prost. Si-l alung,  flocosul meu mic dand si el semne de iritare si gelozie, aratand colectia ,utila in anumite momente, de instrumente ascutite. Se refugiaza nenorocit langa prietenul meu, care si el il alunga. Multimea umana de pe platou il asimileaza in liniste. Cand noaptea se hotarase se absoarba ziua, dar nu inainte ca Soarele sa inchida ochii, decid sa urcam pe o varianta neumblata pe varf si urcam prin stanga, direct pe peretele de conglomerate ciobit inainte de vreme. In varf ajungem tocmai cand Panaghia se inrosise toata de rusine si eram numai noi. Dar mai era cineva cu noi...si ne privea...era ghemul crem. Parca nu ne mai vazuse de 100 de ani. Ne daduse o veste proasta- scotocind prin rucsac am descoperit ca lanterna de mana o uitasem la tura de mountainbike prin ceva  cotlon cu o seara inainte. In capacul de rucsac, frontala statea inerta, ranita mortal de la o cazatura. Trebuie sa ne miscam repede, nu aveam lumina, iar noaptea era adanca. Facandu-ma idiot in gand, nu transmit temerile mai departe. Luna se ascunsese deja dupa coama Ocolasului Mare. Si am coborat 3 oameni si 2 suflete, cel mic si crem, scancind intruna la auzul vietatilor din padure si la zburatacelile pasarilor trezite din somn pe nepusa masa. Asadar ne oferise protectie, desi nici pe el nu era in stare sa se apere, un copil mic al muntelui. Dupa 4 ore de coborat, ajungem la masini. Ii explic grabit prietenului meu, ca in 3 decenii de viata asa ceva nu mi s-a mai intamplat. Ca un suflet sa ne insoteasca. Si atunci s-a nascut o poveste de dragoste instantanee, l-am suit in masina si-l vom adopta. Am mers 200 km pana in orasul trist. Dar eram fericiti si multumiti. Prietenul meu nu era atat de incantat, avand plina masina de voma adoptatului si nestiind ce sa faca cu el. I-am promis ca o sa-l ajut. S-a linistit!
            A doua zi la amiaza primesc un telefon, trist, catelul o zbughise prin usa blocului, a incercat sa-l prinda dar a fugit speriat de masini, trafic, neomenie. Cu siguranta l-a ucis si l-am ucis! Lasam amandoi treburile de la birou si timp de 2 zile l-am cautat absolut peste tot, cu aceasta ocazie descoperind noi cartiere de a caror existenta nu stiam.  A urmat o saptamana de jelanie, boala fiind scenarita, aproape  ne-am batut intre noi. Eu nu concepeam altceva decat ca a murit strivit de masina, iar el ca fusese furat de tigani. Oricum ar fi sufletul era in pamant. Durerea nu poate fi descrisa, intrucat practic il scosesem din mediul lui, transformand o biata fiinta, alienata in mediul nociv al nostru, intr-un obiect de durere. Dar timpul nu are rabdare cu noi.

            Peste cateva luni intr-o zi sinistra de noiembrie, decidem o tura de 3 zile, fiecare cu demonii nostri. Ceahlaul se opunea sa ne primeasca si noi stiam de ce...Epitaful a fost insusi chinul indurat la urcare prin lapovita continua, vant feroce, frig umed si alegerea neinspirata a traseului prin Poiana Maicilor. Colac peste pupaza au fost intalniri repetate cu lupi, a caror jelanie nu prevestea nimic bun. Numai apropierea iernii ne mangaia. Dimineata prin chiciura depusa pe jos, se vedeau peste tot mici cruciulite instelate. Ne apropiem de schit, sa ne salveze. In nebunia mea refuz sa intru.

           Spovedania era afara...  Ceata era deasa, foarte deasa si noi taraiam picioarele fara prea multa convingere. Simt ca suntem urmariti, inexplicabil, ii spun prietenului meu sa strangem randurile, doar ceva ne privea. Printre valatuci se vedeau umbre si delirul era continuu. Armez sprayul de aparare impotriva dihoniilor padurii si trec. Ceva e acolo...Din ceata apare o aratare. Era el, sufletul nostru, se intorsese singur acolo unde ii era locul. Bucuria e greu de descris, insa povetele sunt multe. Timp de trei zile, ne-am bucurat, am plans, am povestit, am mancat impreuna. La intoarcere ne-a condus pana in Izvor si a urcat apoi singur pe platou. Cand treceti pe platou sigur il veti intalni, intre Dochia si cabana meteo. E crem inchis, a crescut, e vanjos si frumos nevoie mare. Raspunde la numele de Joy.  Daca aveti putin timp, plecati urechea sa va povesteasca pildele lui. Merita macar un minut din timpul nostru. Si e prea putin! 

Persoane interesate

Despre mine

Fotografia mea
Locuiesc intr-o scrumiera, in zilele bune pe-un varf de ceara si mai tot timpul anului in diferite stadii vascoase mai mult sau mai putin colorate printre perii purtatorului de nas...